Final de elegie...

Suflet tulbure...
Inima pulseaza repede, repede,
sangele inverzit de primavara
ajunge pana in falange
si ma trezeste la viata...
Sunt verde, verde crud
si traiesc, traiesc din nou...
Respir aer cu ciripit strident
si cu miros proaspat de soare;
numai de nu s-ar risipi totul !
"Nu, nu se va risipi",
zice meteorologul de pe Varful Creier,
"Odata instalata,
primavara de suflet
nu mai pleaca."
Atunci, fericita, imi prind
un martisor pe inima
si-mi jur ca nu va mai fi iarna.

februarie 1997  

De dincolo de ploaie...

Ingerul gol in orasul pustiu
Te striga: unde esti,
Dumnezeul meu?
Se aprinde galben
felinarul din colt -
e noapte.
Ne-a furat zilele
noaptea asta adanca!
Noroc cu felinarele
pe la incheituri de strazi.
Si ploua,
ploaie amara si rece,
in pusietatea strazii,
peste lipsa felinarului,
peste goliciunea ingerului.
Doar pasii mei,
din norul mustos,
se aud pe caldaram: pic, pic -
strigand, ca un ecou:
unde esti,
Dumnezeul meu?

martie 1999

Regretul Evei

Are ochi migdalati
si buze moi
e ars de soare
si de vant.
Stau asa si il privesc:
Doamne, cat e de frumos...
Si regret;
caci ieri dimineata,
la micul dejun,
i-am servit un mar.
Si, de atunci,
umbla acoperit...

februarie 1997

Semn de recunoastere

Pe umarul ars al pamantului,
plang cu lacrimi de suflet
durere si bucurie.
Si in ele inchid
cate putin din mine,
daruindu-ma tinei
inainte de vreme.
Si, plans de plans,
imi trece viata...
Si raman tot mai putina
pentru ca, in clipa daruita,
sa-mi rad de moarte
asa cum imi plang de viata.
Iar in Ziua-de-Apoi,
sa fiu pura si sarata
ca rasarita din mare,
si totusi plamadita din noroi...
Sa stiu ca sunt eu .

 februarie 1997 

  

FIAT LUX

Bate vantul invierii noastre...
Acum, cand cerul renaste in mare... 
Acum, cand pleoapele lumii se misca
si se deschid - ochi uriasi -
intru aflarea vietii
si pentru intelegerea dumnezeirii...
Acum, cand lumina dulce
nu vine din Soare,
ci din sufletele noastre,
explozie muta
ca la facerea lumii:
Si s-a facut lumina...
Acum, cand vantul adie 
iscat de adanci respirari,
de blande surasuri ce anima
nefiintele noastre trupesti...
Acum, cand miscarea devine soapta
in forfota de suflete...
Acum, cand strigatul sfasietor
devine oda la picioarele unse
ale Celui ce Mantuie...
Acum, cand simt cu mine insami
o impacare ca cea a poetului
cu rima providential aflata...
Abia acum cred cu toata fiinta
in acelasi Dumnezeu
in care am crezut cu tot sufletul.

mai 1998 - din ciclul "INTROVERS"